"Oamenii". Poeme rostite la Radio (1966-1974). Carte+CD

Cuvânt-înainte de Bogdan Ghiu 
Postfaţă de George Neagoe 
Ilustraţii de Constantin Popovici
„Mai poate fi salvat, mai poate fi recuperat Ion Caraion? Dar nu exagerează, oare, conştiinţa istori-critică românească atunci când pare a-şi permite să risipească, adică să uite, să neglijeze un poet abundent, insistent, neaşezat, un poet «continuu» ca Ion Caraion (cel care, printr-o sintagmă critică rămasă celebră, îl considera pe Bacovia un poet al «sfârşitului continuu»)?
[…] Ion Caraion este un poet care poate (re)deveni disponibil. Este pe cale de a fi mântuit de blestemele epocii, în a căror vâscozitate s-a lăsat prins şi s-a zbătut pentru a le capta energiile negre şi a le face să vorbească, poetic, de la sine. Mizerabilismul şi revolta lui pot fi puse în trans-sincronie cu o anumită atitudine a poeziei tinere de azi.
[…] cu adevărat emoţionant, la o a doua sau a treia lectură, devine dialogul scriptic cu propria viaţă, cu propriul eşec, imposibila hrănire poetică din eşec, de fapt încercarea de scriere lirică a destinului – dacă tot e destinul un text într-o carte. 
Contorsionat, umoral, agresiv, imposibil, sfârtecat, crepuscular, pe scurt, supravieţu¬itor abuziv, Ion Caraion trebuie împăcat cu el însuşi printr-un fel de tipologizare sau de „ridicare la concept”, de transpunere într-o schemă operatorie: încercarea de a fi liber faţă de mai multe fatum-uri local-istorice deodată, posibilă doar poetic – altfel spus, imposibilă.” (Bogdan Ghiu. „«Urâta așteptare». Un poet în purgatoriu” – fragment din prefaţă)