Varujan Cozighian - vioară, Nicolae Brânduş - pian, Sonate - Enescu, Bartók, Bach

Discul de faţă cuprinde înregistrări de arhivă care îşi merită cu prisosinţă aducerea lor în contemporaneitate. Protagoniştii săi sunt muzicieni consacraţi de decenii.

Violonistul Varujan Cozighian a fost discipolul celor mai de seamă pedagogi ai instrumentului – George Manoliu la Şcoala Medie de Muzică din Bucureşti şi Garabet Avachian la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. În 1960 a fost numit concert-maestru al Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti de către Maestrul George Georgescu, ca urmaş al lui Alexandru Teodorescu, post deţinut până în 1982, când a obţinut aceeaşi funcţie, pentru două decenii, la Orchestra Simfonică din Bilbao (Spania). Violonistul s-a remarcat între anii 1953-1964 în competiţii naţionale şi internaţionale. Printre distincţiile obţinute se numără şi Premiul al III-lea la „Concursul pentru interpretarea Sonatei a III-a de George Enescu” în 1958. Partener în această performanţă i-a fost pianistul Nicolae Brânduş.

Nicolae Brânduş a fost discipol al profesoarelor de pian Florica Musicescu, Muza Ciomac şi Duşi Mură. Deşi avea în faţă o carieră interpretativă mai mult decât promiţătoare, a considerat că adevărata sa vocaţie este arta compoziţiei, având ca profesori la principalele discipline între anii 1960-1964 pe Marţian Negrea, Paul Constantinescu, Zeno Vancea, Tudor Ciortea, Anatol Vieru. Nicolae Brânduş deţine premii şi distincţii la concursuri de interpretare şi de compoziţie pe plan naţional şi internaţional. A predat muzică de cameră la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, unde a fost profesor consultant şi îndrumător ştiinţific.

Sonata nr. 3 pentru pian şi vioară, „în caracter popular românesc”, op. 25 (1926) este una dintre cele mai originale şi particulare creaţii nu numai ale lui George Enescu, ci şi ale literaturii de gen. În constelaţia celor 33 de opusuri enesciene, Sonata a III-a este o nestemată care dezvăluie nu numai forţa şi măiestria pur componistică ale autorului, ci şi universul gândirii muzicale ancestrale, adânc cizelate în veacuri, a poporului român.
Alăturarea opusului enescian cu Sonata nr. 2 pentru vioară şi pian (1922) de Béla Bartók nu este întâmplătoare. Ambele lucrări sunt elaborate în acelaşi deceniu şi exprimă interesul pentru folclor.
Literatura pentru vioară solo este dominată, neîndoielnic, de trei sonate, alternate cu trei partite de Johann Sebastian Bach, inegalabilul şi plurivalentul maestru al barocului muzical. Prima sonată, în sol minor, se deschide cu un Adagio bogat ornamentat, ce poate fi asemuit cu o sarabandă. Îi succede redutabila Fugă (Allegro), a cărei dificultate de execuţie constă în reliefarea adecvată a subiectelor (teme concentrate, expuse conform regulilor severe ale contrapunctului). Siciliana se impune prin ritmul său specific, legănat, şi prin duetul tematic ingenios. În fine, Presto e o avalanşă impetuoasă, de mare virtuozitate.
(Extrase din prezentarea realizată de muzicologul Petre Codreanu)